Se pare că voi continua seria paralelelor dubioase cu împletirea celor două prostii din titlu — campionatul fictiv organizat de corporaţia şi mai fictivă Liandri şi ceva mai apropiat de realitate dar infinit depărtat de unii din noi, rezolvarea problemelor (indiferent de tip).
Înainte de toate însă consider că ar trebui să explic de unde vine toată indignarea care mă face să scriu acest post. E simplu: ca tehnician IT, sunt un problem solver, adicătelea sunt plătit să mă screm cât o fi nevoie ca să rezolv probleme. Că au tăiat nişte cretini cablurile de reţea, că s-a buşit un server, că o staţie de lucru a băut o cană sănătoasă de cafea de calitate inferioară sau că trebuie să traduc o prezentare a companiei noastre în timpul unei călătorii cu trenul sau să mă sui pe o macara (nu din tren), eu le fac. Uneori comentând, alteori sorbind indiferent dintr-o sticlă de Cola, alteori cu un zâmbet imbecil pe faţă că oaaa ce chestie cool fac azi. Ideea generală rămâne aceeaşi însă: the show must go on. Mai mult, de multe ori chiar îmi place.
La început eram cam pe lângă. Nu aveam aptitudinile de problem solver formate încă, aşa că mă poticneam mereu undeva. Acum dau telefoane, mail-uri, mă cert cu lumea, dau bump-uri pe tichete când văd că nu se agită destul, mă documentez, transpir, sângerez, exagerez când descriu procesul acesta pe blog şi problemele se rezolvă. E de la sine înţeles că dacă m-aş plânge tot timpul că nu am cum şi că nu ştiu şi m-aş pune frumuşel în cur pe o piatră plângând nu s-ar soluţiona nimic.
Aşadar, trecând la subiect… În urma unor complicaţii cu renovările prin casă, maică-mea a început să facă fix ce urăsc eu cel mai tare: să se plângă că nu merge nimica bine, că avem probleme, că nu mai suportă şi aşa mai departe. Eu sunt de aceeaşi părere. Adevărul e că e de tot rahatul să nu meargă chiuveta în bucătărie şi îmi vine în unele dimineţi să mă dau cu capul de pereţi când îmi dau seama că nu am chef de nimic, că iar am făcut pe dracu’-n patru si nu am dormit bine şi că motanul tot bolnav e. Şi nu, nu mai suport sentimentul că se buşeşte mereu ceva. DAR!
1. Se poate aborda situaţia cu nervi, trântind şi urlând la toată lumea că nu mai suporţi şi că viaţa e naşpa. Asta probabil că nu va rezolva nimic.
2. Se poate aborda situaţia într-un mod calm, calculat. Vei descoperi că poţi împărţi cumva resursele curente de bani, de timp şi de energie astfel încât să îţi satisfaci nu numai nevoile ci şi dorinţele. Mai mult, s-ar putea chiar să nu ţi se pară că treci printr-o perioadă de toată jena, deşi de fapt aşa este. KMFDM în boxe şi o atitudine imatură. Might just work.
Okay, okay, dar cum şi unde se integrază Unreal Tournament în această porcărie? Păi sunt două aspecte foarte importante. Voi începe cu… unul din ele.
Imaginaţi-vă pentru un moment că sunteţi pe un câmp de luptă. Pe deasupra capului vi se perindă nave de diverse dimensiuni, solul se scutură sub picioarele voastre iar în jur plouă cu sânge şi cu proiectile care mai de care mai letale. Imaginaţi-vă că e un meci de Capture The Flag (două echipe cu câte o bază şi câte un steag, echipa care aduce ambele steaguri în propria bază punctează). Ca atare hai să mergem mai departe… Aveţi îm mâini o armă care, la distanţă mică, poate rupe pe cineva la propriu în două, armura atârnă greu, sângele şi sudoarea vi se amestecă pe frunte şi în ochi… Scrâşnind din dinţi, alergaţi cu un rahat de steag jerpelit după voi pentru că trebuie să punctaţi.
Stop. Următorul fragment e destul de naşpa încât să reflecte parţial limbajul din joc. A trebuit însă cenzurat ca să nu fiu indexat printre site-urile cu porn şi fetiţe. So… Ce ar fi să te aşezi în cur şi să urli că-ţi bagi p***-n el de steag, că e o gioarsă f*t**ă şi că nu-i bun nici să ţi-l bagi în ***, morţii şi răniţii ***** ei de ***** de viaţă, că echipa ta e formată din retarzi ne*****i mâncători de ***** ******* de ****, să se **** vacile pe ei de zevzeci? Ce ar fi să te **** în el de campionat de ***** flambat şi să începi să te smiorcăi ca o ***** proastă că tu nu ****** şoareci cu ak-47 când aveai 5 ani? Ai mai câştiga mizeria ***** de campionat? Nu! Pentru că nimănui nu-i pasă.
Soluţia e să strângi din b*** şi să tragi tare, să striveşti tot ce e în faţa ta şi să plantezi că***** ăla de steag la tine-n bază. Simplu. Fără tragedii, fără urlete prea multe. Practic.
Aş zice chiar că e o idee bună să vă daţi copiii încă de mici pe mâna deathmatch-ului. Vor învăţa să tacă dracului din gură şi să-şi facă treaba. Dar asta se învaţă acasă, nu cu şmecheraşii de la sala de jocuri. Oooooh nu.
Despre al doilea aspect altă dată…
Concluzia (dacă e nevoie de vreuna, mie sincer îmi este somn) e că un flak cannon declanşat în pieptul inamicului e întotdeauna mai eficient ca un “OH NO NOOOBS U SUCK”. De ce? Pentru că vorbele şi smiorcăiturile nu împrăştie maţe pe pereţi.
.
