Fuck U up!
Acum ceva saptamani imi cazuse sub ochi un ziar in care se povestea cu mare jale ca o fatuca s-a sinucis dupa ce a vazut Avatar. Io nu am vazut filmul. In schimb pot sa va spun ca am vazut fenomenul de atatea ori ca sunt plictisit de el.
Prin ‘93 se lansa Doom. Draci, sange pe pereti, big fucking guns si, ocazional, o senzatie de jale si de singuratate absoluta care ma tinea lipit de monitor. La cativa ani s-a facut trecerea la 3D-ul adevarat cu Descent si Quake. Partea asta de istorie am mai scris-o de destule ori, asa ca va amintesc doar de monstrii, sange, gloante, cuie, caini si maruntaie. Ah si niste zombie rezistenti la apa.
Prin ‘99 (parca) hop si masacrul de la Columbine. Desi ca macel a fost ceva light (s-a vazut si mai rau se pare), porcaria aia a atras atentia asupra mai multor pasiuni ale indivizilor implicati. Deh, ca de unde pana unde erau inarmati pana in dinti si de ce sufereau cu capul se intreaba prea putini. Printre numele “suspectilor” sunt si 4 care imi sunt foarte familiare mie: Marilyn Manson (pot jura ca asta e ponegrit la orice ocazie 
) ), KMFDM (cum copiii mei nenascuti sa dai vina pe KMFDM pentru asa ceva, serios acuma?!), Doom si Quake. Imi amintesc chiar de un individ care zicea ca asa cum nu toata lumea care vede o reclama la masina X isi ia asa ceva, nici toti cei care asculta MM se apuca sa omoare. “But some do”. La fel, Doom a fost asemuit unui simulator de crime in masa si s-au mirat multi cum ne putem lasa copiii sa se joace asa ceva.
Hmm… Nu stiu cati dintre voi se uitau la Swat Kats cand erau mici. Gasiti intro-urile (is doua daca tin bine minte) pe YouTube si uitati-va cate rachete, cladiri daramate, morti si monstri sunt acolo. Ce-i drept, nu e lectie de anatomie (ca Blood, frumos joc BTW), dar nici nu e violenta comica din Tom&Jerry. Si asta e doar un exemplu. De ce ma uitam cand eram mic? Daca stau putin sa ma gandesc, din acelasi motiv pentru care ma uit acum la House M.D. Asa cum T-Bone si Razor erau doi fosti membri ai fortelor speciale pentru ca foloseau forta excesiva si distrugeau jumate de oras cand erau in misiune, House incalca atat de multe reguli profesionale, de conduita si sociale ca e aproape imposibil sa nu indragesti personajul. E un anti-erou foarte bine construit; realizarile sale sunt demne de un erou, insa atitudinea si principiile dupa care se ghideaza in unele situatii I’ll transforma intr-un antagonist. Unde vreau sa ajung? Well, personajele astea inspira. Sarim peste tot show-ul cu rachete, cu sange si alte chestii si gasim personajele si povestea.
Dar in Quake nu poate fi vorba de acelasi lucru. Povestea este mult mai simpla iar personajele nu ies atat de mult in evidenta. De ce stau tintuit cu orele in fata monitorului atunci? Ei bine in orele alea de joc creierul meu e atent la actiune si la rtimul ei foarte alert. Totul e brutal, rapid si neiertator. Ca atare, pentru a obtine un rezultat rezonabil (sau chiar o victorie) trebuie sa ma concentrez. Daca ar fi un joculet in care trebuie sa stropesc un camp plin de basina porcului in timp record nu as fi motivat sa asud atata in fata PC-ului. Cand e o lupta pe viata si pe moarte, cand decorul seamana ori cu iadul ori cu un videoclip Combichrist iar o femeie robotica grasa fuge dupa mine sa imi zboare maruntaiele cu rocket launcher-ul sa zicem ca am ceva mai multa vointa.
La sfarsitul unei zile epuizante de munca, cand inca am reziduurile tuturor rahaturilor de care a trebuit sa ma ocup in minte, o ora de macel virtual face minuni. Conteaza insa si cum abordati jocul. Daca plecati de la ideea ca sunteti cei mai buni va veti enerva. Daca insa satisfactia v-o trageti din progresul lent dar sigur va va oferi momente foarte faine. Nu vorbesc exclusiv de Quake Live (l-am folosit ca exemplu). Puteti alege orice joc care sa va solicite atentia suficient de tare.
Dar muzica? Ei bine radeam de un grafic de pe graphjam care arata ca atunci cand esti trist asculti melodii triste si prea rar chestii vesele care sa te faca sa te simti mai bine. Heh, nu stiu daca ati observat cu atentie persoanele care asculta in mod regulat multa muzica dar s-ar putea sa observati ca ceea ce asculta la un moment dat reflecta in multe cazuri starea persoanelor respective. Daca e sa iau cazul meu sunt situatii in care ascult Dissection just ’cause it’s fun. Sunt si situatii in care ascult asa ceva ca sa ma descarc. E o metoda simpla si in unele cazuri teribil de eficienta de re-echilibrare interioara. Daca as asculta ceva vesel care spune ca nu, lumea nu trebuie calcata in picioare probabil m-as enerva mai tare. Cum Dissection cade de acord cu starea mea, ma face sa ma simt okay.
Exemplul pe care I’ll pot da e al doua persoane, una furioasa (ii zicem X) si una calma (Y). X ii spune, scarsnind din dinti, lui Y ce probleme o framanta si de ce plina de spume. Y are doua optiuni: incearca sa o linisteasca pe X spunandu-i ca da, are dreptate dar nu e asa mare motiv de nervi; o contrazice categoric pe X, cauzand noi motive de frustrare.
Se poate sa nu functioneze asa la toata lumea, dar cand ajung acasa dupa o zi frustranta un joc ultraviolent si ceva muzica in care niste indivizi urla ca “Hey you! What the fuck is wrong with you?” ma transforma din nou intr-un individ calm si lucid. Pana la urma societatea in care traim e, vrem sau nu, plina de rahat. Ca atare “terapia” trebuie sa fie pe masura.
Daca ma influenteaza toate astea cel mai tare probabil ca e prin faptul ca NU am dat nimanui in cap. Atunci de ce “Fuck you up!” ? E numele unei melodii. Mai mult, e obiectivul final al jocului. You fuck everybody up.
I woke up to reality. And I didn’t like it.
February 16th, 2010 at 21:20
Is that me, or did you just make a Farmville reference?
February 16th, 2010 at 21:35
Nope. Jocul din care m-am inspirat era “Squit the daisies” din Cow and Chicken. Iniţial credeam că e din Dexter’s Lab, dar acuma că am ajuns acasă şi am căutat văd că nu-i aşa.