Died Before K. ( dbk )

După muncă și după ce m-am văzut cu niște prieteni mi-am urmat un obicei (destul de prost el, dar relaxant) și m-am mai dat puțin cu Tico-ul prin periferia orașului și prin oraș. Vineri, noapte, o ploaie ușoară, trafic subțirel… Ar fi trebuit să fie OK. Not this time it wasn’t.

Totul a început când am ajuns prin apropierea Gării de Nord, unde într-o intersecție nu funcționau semafoarele. Ca orice cetățean care mai ține minte ceva din școala de maniaci șoferi, m-am uitat că am prioritate, am frânat puțin și am vrut să trec. În fața mea a sărit o mașină gri (n-am apucat să văd ce naiba era) al cărui conducător are acum frigiderul plin. Foarte plin. Probabil cu ochii după niște fătuci dubioase care vindeau sex oral la superpreț, tipul nu a cedat trecerea și era să cedeze o portieră, o bară de protecție, eventual un geam și naiba mai știe ce ieșea acolo. Cum îmi stătea pe creier momentul în care am frânat cu piciorul drept și am înjurat cu toată ființa, am decis să mă întorc la locul faptei din fericire nepetrecute și să mă asigur că nu funcționează nici un semafor pe strada pe care mergeam eu.

Mare prostie. La Romană (că am ajuns acolo până să decid) când am întors era să mă fac de o plimbare cu taxiul, după ce nenea meserie a decis că e fain să vină de pe dreapta, să vireze stânga fix în mine și apoi să meargă spre Universitate. Din fericire nici asta nu s-a întâmplat. WTF. (da, eram încadrat cam prost, dar am dat semnal și am încercat să-mi corectez traiectoria, preferabil fără să fiu izbit de altcineva care se încadrase aiurea)

În intersecția unde mi-am luat prima sperietură într-adevăr avusesem dreptate — semafoarele erau oprite. OK, doar că senzația nasoală că odată cu căderea nopții lumea și-a pierdut toate doagele de la butoiul minții s-a amplificat când la ieșirea din pasajul Unirii, pe prima bandă, indivizii din fața mea s-au oprit destul de brusc. Am frânat cuminte, ca să mă prind apoi că individul din spatele meu era să mă transforme în crash test. Buster. Heh.

Pe lângă toate astea am tot auzit scârțâituri de cauciucuri, dar nimeni nu demara tare. WTF.

Cum toată aberația din traficul de noapte mi-a adus aminte de “Planeta celor doi sori” a lui Horia Aramă am zis să o caut și să o salvez pe undeva în ideea de a o reciti. Canci, pentru că găsesc doar rezumate, referate și porcării de gen. Până la urmă dacă vreau să o citesc o să bat Bucureștiul și o să întreb pe la librării. M-aș apuca și să o transcriu, ca să o pot ține liniștit în format .txt, smartphone-friendly.

Also, are cineva idee unde pot găsi drăcia cu pricina? În ultimă instanță cred că pot să trec și pe la școala unde am făcut I-VIII și să vorbesc cu profesoara de română, sper că încă se mai studiază. Brusc mă simt de parcă aș căuta nu știu ce raritate de text sacru.

Mă duc să mă joc UT99 și apoi să dorm. If I have friends in high places they probably hate me today.

P.S.: Mulțumim de asemenea Librăriei Eminescu că l-a încadrat pe domnul Horia Aramă la “literatură universală”. Eram eu sigur că e din Honolulu, dar nimeni nu m-a crezut.

Nu am respectat sfatul unui prieten. Nu m-am dus acasă, deşi aveam vreo 3 beri la bord şi nimeni nu mai venea cu mine. Aşa că am fost în Big Mamou, unde am dat peste un concert The Ride On Band. Am dansat acolo cu nişte indivizi (un tip şi două tipe) până nu am mai ştiut pe ce lume sunt (şi s-a terminat concertul).

În acel dans nu conta cine eram sau de ce am venit acolo. Ne simţeam bine, trupa cânta în continuare, dorindu-ne o primăvară plăcută iar lumea care se ducea la baie se împiedica de noi. Ne-am salutat la final şi ne-am urat să ne mai întâlnim.

Lucrez mult, mă dau cu capul de pereţi şi stau cu orele în faţa PC-ului căutându-l pe Betruger (“Cheater”). De câte ori petrec o bucată de noapte în Big Mamou, cu alţi oameni beţi care dansează la fel de entuziasmaţi ca mine mă descarc şi pot dormi bine.

Dacă treceţi accidental prin Bucureşti şi aveţi o noapte de mâncat, eventual chiar în weekend, când se ţin aproape sigur concerte, treceţi pe acolo. Fumul din jur şi spaţiul mărunt dispar rapid.

Mă uitam zilele trecute la o filmare de la TED în care un individ ridică, cu câteva argumente bunicele şi nu fără umor, o problemă interesantă: educaţia diminuează creativitatea? Dacă pe individul în cauză îl voi lăsa să se descurce singur, filmuleţul vorbind de la sine, în mintea mea se aprind totuşi câteva becuri de avarie.

O primă problemă ar fi faptul că încă îmi aduc aminte cum, în şcoala generală fiind, stăteam într-o seară cu fundul pe o sanie şi învăţam, pe dinafară, o poezie. Cu tot cu semne de punctuaţie, aveam test a doua zi. Autodictare îi zicea. Poezia ştiu că îmi plăcea, cum probabil că mi-ar fi plăcut şi cărţile pe care trebuia să le citesc pentru liceu dacă nu m-ar fi grăbit nimeni. Vedeţi voi… eu sunt un tip care se irită destul de tare când trebuie să aprecieze arta de orice natură în grabă. Sunt şi genul de tip care savurează mâncarea, ceea ce am auzit că e foarte sănătos (deşi la grădiniţă eram un copil-problemă că nu mâncam tot şi rămâneam mereu ultimul la masă; mă întreb câţi din copiii ăia încearcă acum să slăbească). Dar să nu stăruim asupra trecutului presupus traumatizant al subsemnatului şi să trecem la subiect… Ce făceam eu cu poezia aia pe care o ştiam pe dinafară, cu toate virgulele lu’ bunică-sa?… Ei bine, o scriam a doua zi pe o foaie dictando, luam o prostie de notă şi o uitam. Unii ar spune că ne antrenau memoria aşa. Sunt de acord. Uite pentru ce ne antrenau memoria: merg la facultate rar, iau pe ultima sută de metri cursul, îl învăţ orbeşte (că de înţeles sfântul 42 cu mila), redau cât pot din el şi iau nota. Ca la autodictarea aia cretină, domnilor. Din punctul ăsta de vedere am fost format perfect. Doar că, proaspăt intrat în piaţa serviciilor IT, vă spun că asta nu ajută la mare lucru în practică, pentru că acolo trebuie să gândeşti, nu să reţii şi apoi să redai. Pe lângă asta, eu am o memorie tare anapoda, deşi eram printre elevii consideraţi destul de buni, deci nici măcar cu memoria n-am rămas.

Toate orele din liceu şi cursurile de la facultate unde a venit vorba de programare au dovedit cu vârf şi îndesat ceva ce eu bănuiam de mai multă vreme probabil: colegii mei (majoritatea, din fericire nu eram singurul alien pe acolo) reţineau atât de multe şi de frumoase lucruri că îţi crăpa inima în lacrimi de la-ora-asta-puteam-să-dorm, doar că dacă era să conceapă ceva ori dădeau direct fail ori scoteau ceva care pe mine unul mă lăsa rece; pentru că părea pueril. Cu alte cuvinte, mi s-a părut mereu că le lipseşte componenta aceea pe care Sir Ken Robinson din filmuleţul amintit mai sus o considera vitală — creativitatea.

Am făcut referire la programare pentru că am fost uluit de capacitatea unora de a reţine cod Pascal sau C++ pe dinafară. Oamenii ăia sunt adevărate medii de stocare. Păcat însă că nu ăsta trebuia să le fie rolul… Încercam într-o seară să îi explic unei colege ce făcusem într-un program C++. Nu am apucat să îi arăt mare lucru că am rămas blocaţi la o întrebare a ei: de ce folosesc eu int main şi nu void main (mai precis de ce main-ul meu e de tip integer şi nu void), că ea a învăţat cu void. Am încercat să îi explic, dar domnul Memorie îi spunea că e ceva în neregulă cu mine. Exit code-urile mi se par vitale în unele cazuri.

Multe persoane nu înţeleg că au libertatea de a alege. Putem să alegem ce instrucţiuni să folosim într-un program pentru a ne atinge scopurile şi ce aliaje să folosim pe maşina pe care o proiectăm. Ne putem alege şi cuvintele, nu e nevoie să cităm pe nimeni. Şi ca să revin la ideea domnului de mai sus, avem libertatea de a o da în bară când încercăm ceva nou.

Începe acum să îmi pară bine că am o memorie slabă, care mă obligă să inventez şi să caut propriile răspunsuri. La literatură mă descurcam fără opiniile prea multor critici, la fizică îmi deduceam singur câte o formulă când dădeam de naiba, iar la matematică copiam când nu ştiam integralele.