Died Before K. ( dbk )

Sunt mulţi aceia care consideră că arta şi ştiinţa nu se prea pupă. Eu nu sunt de acord cu ei. Trecând peste observaţia imediată că arta s-a folosit mereu (ca orice domeniu de altfel) de tehnologia disponibilă consider că o împărţire atât de strictă nu e numai inutilă, dar şi dăunătoare.

Voi începe prin a mă scărpina în cap puţin, pentru că tocmai am realizat că nu ştiu să răspund la o întrebare: artiştii sunt mai deschişi către tehnică decât inginerii sau invers? Ştiu că tehnica şi ştiinţa nu sunt acelaşi lucru, le voi arunca în oale apropiate însă de dragul simplităţii. Pun întrebarea aceasta din mai multe motive.

Un prim motiv ar fi că şcoala, în neghioaba ei organizare, a împărţit materiile în două: real şi uman. Ca atare, tot ce este real este inuman şi tot ce este uman este ireal. Dragilor, unde e Donnie Darko să vă spună să vă băgaţi toate astea în fund? Ştiinţă este şi psihologia iar de multe ori asta e mai puţin abstractă decât unele noţiuni matematice (in my humble opinion). La ce bun să împărţim lucrurile aşa şi, mai mult, în cruzimea unui sistem prost pus la punct, să tăiem masa de creiere în două, unele capabile să facă real şi altele care sunt făcute pentru uman? E o limitare inutilă şi un mod de gândire atât de bătut în cuie că face mai mult rău decât bine. De ce la bacalaureat cei de la “real” dau probe la limba şi literatura română dar cei de la “uman” n-au treabă cu matematica? Sau tindem să uităm propriile noastre lecţii — că toate sunt legate între ele şi că Ion Barbu era matematician? Nu cumva tocmai această împărţeală stupidă îi face pe unii să vadă doar o bucată din ce are lumea de oferit?

Alt motiv ar fi că ocazional întâlnim oameni care, prinşi de o parte sau de alta a acestei baricade imaginare, aruncă cu diverse preconcepţii în cealaltă tabără. Întâlnim programatori care nu văd scopul artei sau artişti care consideră oamenii tehnici fazi şi blocaţi în concret. Nu mi se pare că vreuna din aceste părţi are dreptate. Desigur, nu toţi oamenii tehnici sunt indivizi interesanţi şi complecşi şi nu toţi artiştii sunt buni de ceva pe lumea asta. Tot ce spun e că această generalizare e la fel de nasoală ca împărţeala de mai sus. Why can’t we all just get along?

Măi oameni buni, nu puteţi pune şi voi virgulele alea când trebuie şi când nu trebuie nu? Ar fi neglijabil, dar e atât de nenatural. Mai mult, până şi profesorii greşesc la capitolul ăsta.

(citat dintr-o conversaţie cu un amic anonim )

(08:51:48 PM) X: da
(08:51:52 PM) X: nu-mi mai place
(08:51:56 PM) X: Experientele traite in mediul virtual prin senzorii cuplati la gandurile si emotiile noastre, ar putea sa ne transforme in indivizi creativi, [...]
(08:52:01 PM) X: ce-i cu virgula aia acolo?
[...]
(08:55:54 PM) X: nu-i acceptabilă in my book
(08:58:24 PM) X: și observă că nu am venit aici cu nazisme gen „chestia asta se învață în gimnaziu”
(08:58:49 PM) X: e la fel de rău ca și atunci când începi fraza cu „deci”
(08:59:32 PM) X: denotă o hibă a logicii propoziționale. iar eu m-aș supăra ca doamna profesoară de socio umane să stea prost cu logica propozițională

P.S.: Ştiu, suntem de o răutate inumană. Oh well .

Întotdeauna am fost fascinat de putere. De forţă excesivă chiar. De la avioanele de luptă până la maşini cu motoare ilogic de mari, nu mi-a fost greu să alunec uşor către oponenţii din jocuri de tip survival horror. Erau mari, erau răi şi voiau sânge.

Prima experienţă de acest gen a fost Resident Evil 2. Cum nu aveam decât CD-ul cu Leon, am jucat doar jumătate (jocul se abordează din perspectiva unuia din personaje, apoi se reia din perspectiva celuilalt). Era întunecat, era înfricoşător şi fascinant. Era prima oară când vedeam dialoguri aşa fain realizate iar povestea-mi părea teribil de complexă.

Ce am reţinut însă incredibil de bine a fost una din creaturi, denumită sugestiv “licker”. Nu un monstru teribil de puternic, nici măcar un boss monster. Licker-ul e o chestie doar vag umanoidă, lipsită de piele şi de ochi, cu gheare mari şi creierul pe afară. Deşi nu are urechi are un auz formidabil şi poate fi detectat după mârâitul uşor sau după sunetul ghearelor pe podea. Dacă v-a detectat va scoate sunete puternice, probabil ca să vă localizeze mai bine.

Numele i se trage de la limba foarte lungă şi puternică (insert obvious oral sex joke here, followed by already, sadly, existing porn) cu care spintecă tot ce-i în jur. Monstrul acesta mi-a marcat adolescenţa de gamer ca întruparea genială a răului de nestăvilit şi a potenţei evoluţiei monstruoase. Este perfect în multe aspecte, fiind numit chiar de unul din angajaţii companiei din joc care l-a creat “an evolutionary dead-end”.

Also, vouă nu vi se pare că impii din Doom 3 se caţără pe pereţi licker-style?

Resident Evil 2 Licker

DooM 3 Imp

Peste ceva vreme de la Resident Evil 2 am dat peste ceva asemănător, tot cu “2″ în coadă. Era vorba de primul contact al meu cu seria Silent Hill. Nu mai era vorba de un zombie shooter, nu mai era o poveste SF. Deşi celelalte SH-uri se axează destul de tare pe miezul supranatural, al doilea joc al seriei mi se pare că poate fi interpretat şi pur psihologic, la fel ca Jacob’s Ladder, filmul care a inspirat seria Silent Hill.

Anyhow, Silent Hill 2 este o chestie gusturi — fie îţi place fie nu (vedeţi comment-ul de [aici]; atenţie că sunt spoilere în articol; ironic, zombies mi se par mai puţin originali ca nişte morţi în cadre metalice care te ridică de gât şi te bagă cu capul în nişte vagine imense de te întrebi prin ce dracu’ a trecut James, personajul din SH2). Cam la fel stă treaba şi cu creatura marcantă a acestui joc, Pyramid Head. Ori ţi se pare fascinant ori stupid. Mai rar între. Dacă la licker fizicul şi timbrul vocal m-au dat pe spate, la Pyramid Head lucrurile stau puţin diferit, fiind implicată foarte tare semnificaţia pe care povestea o atribuie acestui monstru. Mi se pare interesant cum o specie cu un intelect aşa dezvoltat (azi sunt optimist) cum este specia umană poate să ducă la bun capăt aşa rece execuţii peste execuţii, sub orice formă ori motiv au avut ele de-a lungul istoriei.

Ei bine, Pyramid Head este un călău, o rămăşiţă a trecutului zbuciumat al orăşelului de vacanţă ce era cândva Silent Hill. Mai mult, e un violator, un ucigaş şi aparent nemuritor. Basically, you’re screwed. Badly. Monstrul se bucură de apariţie şi în film (care e mult mai slab ca jocurile) şi în cel puţin unul din jocurile mai noi. Mi se pare însă că adevăratul său rol este cel din SH2, ca pedepsitor al lui James. Fie că e înarmat cu un cuţitan gigantic sau cu o suliţă (posibilă referinţă la virilitate, fiind unul din puţinii monştri de sex masculin din joc?), Pyramid Head e intimidant, periculos şi, pe scurt, o veste proastă.

Aş spune mai multe despre această încarnare a vinovăţiei si groazei, dar cred că am făcut deja ceva spoilere pentru aceia din voi care n-au butonat jocul.

Silent Hill 2 Pyramid Head

“So do not cry aloud at night, stay hidden in your bed…
Or the Bogeyman from Silent Hill will come chop off your head. “
(din SH Homecoming, unde e cunoscut ca “Bogeyman”)

Enjoy, until you’re found .