Died Before K. ( dbk )

O colegă de facultate mi-a amintit recent de Serial Experiments: Lain. Ştiu că l-am mai menţionat fugar de tot în trecut, aşa că m-am gândit să dezvolt puţin subiectul. SE:L este un anime apărut acum destul de multă vreme (1998) cu o poveste şi un stil destul de ieşite din comun.

SE:L o are în centru pe puştoaica Lain Iwakura. Nu vă lăsaţi păcăliţi de personajul principal de ~14 ani şi pijamalele cu ursuleţi, anime-ul este destul de straniu în multe momente şi sinistru în şi mai multe. Pe scurt, la o săptămână după sinuciderea colegei Chisa, prietenele lui Lain încep să primească e-mail-uri de la aceasta spunându-le că este “vie” şi că l-a găsit pe Dumnezeu. Întâmplarea asta o atrage pe habarnista Lain într-o lume unde realitatea virtuală şi cea “reală” încep să se întrepătrundă, protagonista dezvoltându-se spectaculos atât tehnic (cum este în filme, ajunge de la rangul de n00b la cel de elite hacker ) cât mai ales ca şi complexitate. Avem de-a face cu mai multe feţe ale personalităţii lui Lain, dezvăluite pe parcurs şi cu o întoarcere cu susul în jos a lumii în care aceasta trăieşte.

De asemenea, SE:L mi se pare că abordează într-o manieră uneori naivă alteori foarte bine ancorată în solul dur al realităţii ceva teme tare plăcute celor de la Hollywood, printre care şi hecăreala (bine, ei nu ştiu de fapt că termenul înseamnă altceva dar să sărim peste asta). Avem de asemenea ceva filosofie legată de natura reală a lumii (sau mai bine zis a lumilor — sistemul cunoscut ca “the Wired” şi lumea fizică) şi de identitatea personajului principal (relaţia dintre percepţia celorlalţi şi felul în care se percepe ea însăşi). Astea nu intră la Hollywood things by the way .

The Wired este echivalentul Internetului, dar adus cu protocolul IP pe undeva pe la versiunea 7. Mentionăm şi ceva perl şi smartphone-uri . Ca idee, primul BlackBerry (şi primul smartphone optimizat pentru transfer wireless de e-mail) a apărut în 2002, dar primul capabil de e-mail era prin 1993. Faptul că pe Lain o vedem în anime la un moment dat plimbându-se pe la şcoală cu o chestie măruntă în mâini şi programând este, chiar şi pentru 2010, pretty awesome după părerea mea.

Că tot vorbeam de stil, SE:L mi-a rămas în cap cu un bâzâit electric care marca omniprezenţa Wired-ului şi cu mănunchiurile de cabluri cocoţate pe stâlpi în purul stil bucureştean. Mai sunt şi diverse detalii, cum ar fi camera lui Lain şi ochelarii tatălui ei, care reflectă de multe ori lumina unui monitor chiar dacă purtătorul nu are aşa ceva prin apropiere. Apropo de mişcarea aia stilistică: [click].

Cum cred că v-am aruncat câteva idei din ce e pe acolo, prefer să tac şi să vă urez vizionare plăcută dacă decideţi să aruncaţi un ochi.

P.S.: IMDB link: http://www.imdb.com/title/tt0500092/

Sunt mulţi aceia care consideră că arta şi ştiinţa nu se prea pupă. Eu nu sunt de acord cu ei. Trecând peste observaţia imediată că arta s-a folosit mereu (ca orice domeniu de altfel) de tehnologia disponibilă consider că o împărţire atât de strictă nu e numai inutilă, dar şi dăunătoare.

Voi începe prin a mă scărpina în cap puţin, pentru că tocmai am realizat că nu ştiu să răspund la o întrebare: artiştii sunt mai deschişi către tehnică decât inginerii sau invers? Ştiu că tehnica şi ştiinţa nu sunt acelaşi lucru, le voi arunca în oale apropiate însă de dragul simplităţii. Pun întrebarea aceasta din mai multe motive.

Un prim motiv ar fi că şcoala, în neghioaba ei organizare, a împărţit materiile în două: real şi uman. Ca atare, tot ce este real este inuman şi tot ce este uman este ireal. Dragilor, unde e Donnie Darko să vă spună să vă băgaţi toate astea în fund? Ştiinţă este şi psihologia iar de multe ori asta e mai puţin abstractă decât unele noţiuni matematice (in my humble opinion). La ce bun să împărţim lucrurile aşa şi, mai mult, în cruzimea unui sistem prost pus la punct, să tăiem masa de creiere în două, unele capabile să facă real şi altele care sunt făcute pentru uman? E o limitare inutilă şi un mod de gândire atât de bătut în cuie că face mai mult rău decât bine. De ce la bacalaureat cei de la “real” dau probe la limba şi literatura română dar cei de la “uman” n-au treabă cu matematica? Sau tindem să uităm propriile noastre lecţii — că toate sunt legate între ele şi că Ion Barbu era matematician? Nu cumva tocmai această împărţeală stupidă îi face pe unii să vadă doar o bucată din ce are lumea de oferit?

Alt motiv ar fi că ocazional întâlnim oameni care, prinşi de o parte sau de alta a acestei baricade imaginare, aruncă cu diverse preconcepţii în cealaltă tabără. Întâlnim programatori care nu văd scopul artei sau artişti care consideră oamenii tehnici fazi şi blocaţi în concret. Nu mi se pare că vreuna din aceste părţi are dreptate. Desigur, nu toţi oamenii tehnici sunt indivizi interesanţi şi complecşi şi nu toţi artiştii sunt buni de ceva pe lumea asta. Tot ce spun e că această generalizare e la fel de nasoală ca împărţeala de mai sus. Why can’t we all just get along?

Măi oameni buni, nu puteţi pune şi voi virgulele alea când trebuie şi când nu trebuie nu? Ar fi neglijabil, dar e atât de nenatural. Mai mult, până şi profesorii greşesc la capitolul ăsta.

(citat dintr-o conversaţie cu un amic anonim )

(08:51:48 PM) X: da
(08:51:52 PM) X: nu-mi mai place
(08:51:56 PM) X: Experientele traite in mediul virtual prin senzorii cuplati la gandurile si emotiile noastre, ar putea sa ne transforme in indivizi creativi, [...]
(08:52:01 PM) X: ce-i cu virgula aia acolo?
[...]
(08:55:54 PM) X: nu-i acceptabilă in my book
(08:58:24 PM) X: și observă că nu am venit aici cu nazisme gen „chestia asta se învață în gimnaziu”
(08:58:49 PM) X: e la fel de rău ca și atunci când începi fraza cu „deci”
(08:59:32 PM) X: denotă o hibă a logicii propoziționale. iar eu m-aș supăra ca doamna profesoară de socio umane să stea prost cu logica propozițională

P.S.: Ştiu, suntem de o răutate inumană. Oh well .