Died Before K. ( dbk )

Am dat peste Ladytron absolut accidental — un prieten îmi povestea despre cât de fain e noul NFS şi că are Ladytron pe soundtrack. M-a făcut curios şi m-am apucat să ascult Witching Hour, urmat destul de curând de Velocifero. Pe lângă faptul că am o slăbiciune pentru vocile feminine şi chestiile electronice (indivizii şi individele folosesc, printre altele, echipament analogic destul de vechi), au reuşit să mă impresioneze plăcut prin multe lucruri (stilul echilibrat, versurile, diversitatea generată de felul diferit de a scrie al membrilor).

În plus de asta, nu ştiu care din ei e făptaşul dar cineva are un soi de obsesie legată de condus, maşini şi scootere (Velocifero este şi numele unui scooter), influenţă ce se poate observa şi în “I’m not scared” şi “Last one standing”. Se poate să mi se pară mie şi să nu fie tocmai o temă recurentă, dar elementul ăsta (care îmi place la nebunie şi mi se pare foarte cu cap folosit / foarte expresiv) mă face să asociez Ladytron cu ceva ce ascult în timp ce conduc pe un drum liber, prin praf şi soare.

Şi sentimentul ăla e teribil de plăcut.

P.S.: Nu voi scrie pagini întregi despre cât de mult îmi plac cele două vocaliste. Se remarcă însă vocea delicată a lui Helen şi accentul bulgăresc al Mirei (“Black Cat” mi se pare foarte reuşită). Acuma să văd dacă mai prind bilete la Depeche Mode (cântă în deschidere) sau mă antrenez pentru sărit garduri. Also, au cântat în deschidere pentru Nine Inch Nails, invitaţi de Trent Reznor .

Nu am respectat sfatul unui prieten. Nu m-am dus acasă, deşi aveam vreo 3 beri la bord şi nimeni nu mai venea cu mine. Aşa că am fost în Big Mamou, unde am dat peste un concert The Ride On Band. Am dansat acolo cu nişte indivizi (un tip şi două tipe) până nu am mai ştiut pe ce lume sunt (şi s-a terminat concertul).

În acel dans nu conta cine eram sau de ce am venit acolo. Ne simţeam bine, trupa cânta în continuare, dorindu-ne o primăvară plăcută iar lumea care se ducea la baie se împiedica de noi. Ne-am salutat la final şi ne-am urat să ne mai întâlnim.

Lucrez mult, mă dau cu capul de pereţi şi stau cu orele în faţa PC-ului căutându-l pe Betruger (“Cheater”). De câte ori petrec o bucată de noapte în Big Mamou, cu alţi oameni beţi care dansează la fel de entuziasmaţi ca mine mă descarc şi pot dormi bine.

Dacă treceţi accidental prin Bucureşti şi aveţi o noapte de mâncat, eventual chiar în weekend, când se ţin aproape sigur concerte, treceţi pe acolo. Fumul din jur şi spaţiul mărunt dispar rapid.

Vacanţa a fost teribil de scurtă. Dacă număr pe calendar zilele nu-i aşa, dacă mă întreabă cineva pe mine… Prost plasate examenele după lăfăiala de sărbători, nu de alta dar am urât mereu cu pasiune oamenii care ne dădeau teme multe pentru vacanţe şi ne ziceau că avem timp să învăţăm, că doar “e weekend” sau “e vacanţă”. Vă doresc din tot sufletul să lucraţi în fiecare din zilele voastre libere de acum şi până muriţi, că doar aveţi timp.

Nu mă abat asupra situaţiei de pe DN1. Ştim cu toţii ce e / a fost acolo şi nu vreau să mă iau de domnul inteligent de la Realitatea TV care l-a întrebat pe un domn care a depăşit coloana dacă e unul dintre “şmecherii de pe DN1″. Sper că nu există delay de siguranţă la conversaţiile în direct prin telefon. Într-o zi o să auziţi ce nu ar trebui . În schimb în Bucureşti totul a fost okay. Din punctul meu de vedere să plece toată lumea la munte, să rămânem câţiva pe şosele. Mie-mi place.

În altă ordine de idei, throttle up! Sure, dar de unde? Eu nu mai am somn (post-ul e scris chiar la 6 fără un sfert) iar ora mea de culcare se mută din ce în ce mai târziu. Cred că organismul meu nealcoolizat devine încet încet adeptul teoriei zilei de 28 de ore. Păcat doar că locul de muncă nu îmi permite să îmi creez astfel programul, probabil că mi-ar fi mult mai bine.

Sărbătorile (mai ales Crăciunul) cu familia mi se par teribil de stresante. Era vacanţă, voiam să stau în cur toată ziua şi să nu am nimic de făcut. În schimb sună telefonul şi te caută rudele de care ai fugit tot anul, iar restul casei îţi face cumva planuri. Nu e vorba că nu te vezi cu un număr de oameni dragi, doar că atunci când e un lucru impus începe să sugă. În schimb de Revelion mi-a fost cel mai somn din toată săptămâna (probabil şi de la muzica în ritm de dunka dunka ), ca apoi să stau cu nişte prieteni în altă noapte la un film şi să plecăm mult după ce se ridicase soarele deasupra uzinelor. Wtf.

Also, după ce am văzut pentru a doua oară Donnie Darko am dezvoltat o obsesie teribilă pentru Gary Jules – Mad World (Alternate Version) / Tears for Fears – Mad World (naiba ştie…), motiv pentru care arunc versurile aici. Despre film nu vă spun mai nimic, vă recomand doar să îl vedeţi. Nu e horror, nu e tocmai SF. E în schimb un film foarte bine gândit şi foarte interesant. De asemenea, e opera unor indivizi care l-au filmat în ~28 de zile cu buget mic. Low money, plenty of ideas, yay!

All around me are familiar faces
Worn out places, worn out faces
Bright and early for their daily races
Going nowhere, going nowhere

And their tears are filling up their glasses
No expression, no expression
Hide my head I want to drown my sorrow
No tomorrow, no tomorrow

And I find it kind of funny
I find it kind of sad
The dreams in which I’m dying
Are the best I’ve ever had
I find it hard to tell you
‘Cos I find it hard to take
When people run in circles
It’s a very, very
Mad World

Children waiting for the day they feel good
Happy Birthday, Happy Birthday
Made to feel the way that every child should
Sit and listen, sit and listen

Went to school and I was very nervous
No one knew me, no one knew me
Hello teacher tell me what’s my lesson
Look right through me, look right through me

P.S.: Nu mă puneţi să postez ambiţii pentru noul an (nu cred că am nevoie de un an nou ca să mă hotărăsc ce vreau) şi nici să rezum ce am realizat în 2008. Experienţa acumulată într-un an nu e o listă de n realizări. Mă miră totuşi că încă existăm, în ciuda faptului că specia umană vine cu exemplare din ce în ce mai proaste.