Died Before K. ( dbk )

Întotdeauna am fost fascinat de putere. De forţă excesivă chiar. De la avioanele de luptă până la maşini cu motoare ilogic de mari, nu mi-a fost greu să alunec uşor către oponenţii din jocuri de tip survival horror. Erau mari, erau răi şi voiau sânge.

Prima experienţă de acest gen a fost Resident Evil 2. Cum nu aveam decât CD-ul cu Leon, am jucat doar jumătate (jocul se abordează din perspectiva unuia din personaje, apoi se reia din perspectiva celuilalt). Era întunecat, era înfricoşător şi fascinant. Era prima oară când vedeam dialoguri aşa fain realizate iar povestea-mi părea teribil de complexă.

Ce am reţinut însă incredibil de bine a fost una din creaturi, denumită sugestiv “licker”. Nu un monstru teribil de puternic, nici măcar un boss monster. Licker-ul e o chestie doar vag umanoidă, lipsită de piele şi de ochi, cu gheare mari şi creierul pe afară. Deşi nu are urechi are un auz formidabil şi poate fi detectat după mârâitul uşor sau după sunetul ghearelor pe podea. Dacă v-a detectat va scoate sunete puternice, probabil ca să vă localizeze mai bine.

Numele i se trage de la limba foarte lungă şi puternică (insert obvious oral sex joke here, followed by already, sadly, existing porn) cu care spintecă tot ce-i în jur. Monstrul acesta mi-a marcat adolescenţa de gamer ca întruparea genială a răului de nestăvilit şi a potenţei evoluţiei monstruoase. Este perfect în multe aspecte, fiind numit chiar de unul din angajaţii companiei din joc care l-a creat “an evolutionary dead-end”.

Also, vouă nu vi se pare că impii din Doom 3 se caţără pe pereţi licker-style?

Resident Evil 2 Licker

DooM 3 Imp

Peste ceva vreme de la Resident Evil 2 am dat peste ceva asemănător, tot cu “2″ în coadă. Era vorba de primul contact al meu cu seria Silent Hill. Nu mai era vorba de un zombie shooter, nu mai era o poveste SF. Deşi celelalte SH-uri se axează destul de tare pe miezul supranatural, al doilea joc al seriei mi se pare că poate fi interpretat şi pur psihologic, la fel ca Jacob’s Ladder, filmul care a inspirat seria Silent Hill.

Anyhow, Silent Hill 2 este o chestie gusturi — fie îţi place fie nu (vedeţi comment-ul de [aici]; atenţie că sunt spoilere în articol; ironic, zombies mi se par mai puţin originali ca nişte morţi în cadre metalice care te ridică de gât şi te bagă cu capul în nişte vagine imense de te întrebi prin ce dracu’ a trecut James, personajul din SH2). Cam la fel stă treaba şi cu creatura marcantă a acestui joc, Pyramid Head. Ori ţi se pare fascinant ori stupid. Mai rar între. Dacă la licker fizicul şi timbrul vocal m-au dat pe spate, la Pyramid Head lucrurile stau puţin diferit, fiind implicată foarte tare semnificaţia pe care povestea o atribuie acestui monstru. Mi se pare interesant cum o specie cu un intelect aşa dezvoltat (azi sunt optimist) cum este specia umană poate să ducă la bun capăt aşa rece execuţii peste execuţii, sub orice formă ori motiv au avut ele de-a lungul istoriei.

Ei bine, Pyramid Head este un călău, o rămăşiţă a trecutului zbuciumat al orăşelului de vacanţă ce era cândva Silent Hill. Mai mult, e un violator, un ucigaş şi aparent nemuritor. Basically, you’re screwed. Badly. Monstrul se bucură de apariţie şi în film (care e mult mai slab ca jocurile) şi în cel puţin unul din jocurile mai noi. Mi se pare însă că adevăratul său rol este cel din SH2, ca pedepsitor al lui James. Fie că e înarmat cu un cuţitan gigantic sau cu o suliţă (posibilă referinţă la virilitate, fiind unul din puţinii monştri de sex masculin din joc?), Pyramid Head e intimidant, periculos şi, pe scurt, o veste proastă.

Aş spune mai multe despre această încarnare a vinovăţiei si groazei, dar cred că am făcut deja ceva spoilere pentru aceia din voi care n-au butonat jocul.

Silent Hill 2 Pyramid Head

“So do not cry aloud at night, stay hidden in your bed…
Or the Bogeyman from Silent Hill will come chop off your head. “
(din SH Homecoming, unde e cunoscut ca “Bogeyman”)

Enjoy, until you’re found .

Abia recent m-am apucat şi eu de jucat Portal. L-am terminat azi. Pentru cei care nu şi-au băgat faţa în tort ştiu despre ce este vorba, Portal e un joculeţ făcut pe engine-ul Source (Half-Life 2). Spre deosebire de tătuca Gordon Freeman, protagonista Chell, căci Portal are un miros discret de parfum de female geek, trebuie să rezolve puzzle-uri, caft-ul rezumându-se la ceva întâlniri cretino-dramatice cu nişte roboţei speriaţi. Pe aceştia Chell îi curăţă cu aceleaşi unelte cu care rezolvă şi puzzle-urile.

Mai precis, în Portal suntem echipaţi cu un Aperture Science Handheld Portal Device (pe scurt, portal gun). Cu acesta putem fixa pe anumite suprafeţe un portal albastru şi unul portocaliu. Ideea e simplă: pentru rezolvarea puzzle-urilor ne vom deplasa prin intermediul portalurilor deschise, vom muta cuburi, vom plimba biluţe foarte energice şi cu caracter colerico-letal. Mai mult, roboţeii mai devreme menţionaţi au o soartă foarte tristă din cauza portalurilor. Eu le-am aruncat cuburi în cap, i-am făcut să cadă în gol şi m-am furişat în spatele lor ca să-i iau pe sus şi să-i arunc cu cruzime la pieire. Oh well. Toate astea se întâmplă sub forma unei baterii de teste efectuate de nişte concurenţi ai Black Mesa, încercare la finalul căreia ni se promite un tort gustos. Cum întâlnirea cu gloanţele, focul şi chestiile toxice cresc în general nevoia de tort, eu unul am fost destul de motivat să rezolv puzzle-urile .

Testele sunt monitorizate de GlaDOS, o inteligenţă artificială care parcă a scăpat de la Sirius Cybernetics Corporation (remember Marvin and the talking elevators?). Comentariile lui GlaDOS, roboţeii aceia cretini şi intriga povestioarei sunt de un umor care combină ideile lui Douglas Adams cu Half-Life. Nu cred că am mai râs cu atâta poftă de multă vreme la un joc şi, deşi portalurile şi logica puzzle-urilor nu sunt de ignorat, probabil că fără porţia asta de râs jocul nu mi s-ar fi părut aşa reuşit.

Nu vă spun mai multe, în afara faptului că jocul e scurt, dar fain, simplu şi inovator. Aveţi două screenshot-uri şi două filme. Al doilea e filmuleţul de credits şi conţine spoilere, dar… oh decide for yourself (dacă mai aveţi nevoie de motivaţie să încercaţi jocul uitaţi-vă la el).

[1] [2]

V-am mai zis acum destul de multă vreme de Blackthorne. Ei bine la vremea aia, deşi mă apucasem destul de hotărât de el, nu am ajuns să-l termin. Cum obiceiurile vechi mor greu, m-am apucat iar să fac pe tipul pletos cu blugii rupţi care dă sângele pe pereţi la orci cu puşca.

Merge fantastic şi gamepad-ul şi-a găsit încă un joc în care excelează.

Even more, noaptea trecută când m-am apucat de jucat m-am trezit că nu sunt singurul interesat de joc. Nici măcar mâna lui Sarlac nu l-a putut convinge pe Jack să plece. Mai mult, îmi arunca priviri dispreţuitoare de câte ori greşeam în joc (nu ştiu ce naiba i se părea lui dar probabil că mi se citea pe figură nemulţumirea). Singurul impediment să zicem că ar fi fost raportul motan / monitor din ce vedeam eu .

Also, a fost foarte captivat şi de butoanele din frontend-ul de DosBox. Cu această ocazie Jack riscă deja să primească o serie de porecle noi.

Sarlac vrea cheezeburger

Glory to the Androthi!